părăsise.
Sângele aparținea unei violențe pe care încă nu o înțelegeam.
Și ambele lucruri au ajuns împreună la ușa mea.
“Al cui e?” Am întrebat.
Vocea mea suna departe.
Maso nu a răspuns.
Asta m-a speriat mai mult decât orice răspuns.
Leah s-a dus la bancă, abia făcând o plecăciune.
Nu a atins inelul.
S-a uitat la el ca doctorii care privesc rănile înainte să decidă cât să spună.
“Nu știm încă,” a spus el.
Prea calm.
Prea măsurat.
Acea liniște nu era nicio consolare.
Era o izolare.
“De unde
