am plâns pentru fata care fusesem.
Din cauza tatălui meu.
Pentru tânăra femeie în rochia argintie.
Toți anii petrecuți învățând să nu pun întrebări cu voce tare.
Nu am plâns pentru că Alessandro adusese o altă femeie.
Am plâns pentru că, văzând-o tremurând, am înțeles că nu eram singurul prizonier care confundase acea casă cu un loc sigur.
Când lacrimile s-au stins, mi-am spălat fața.
Apa era rece.
M-am privit în oglindă.
Avea ochii umflați, părul ciufulit și pielea palidă.
Nu semăna cu soția nimănui.
Pentru prima dată după ani
