și anii de muncă ai tatălui meu.
În micul atelier își urma bancul de lucru.
Lampa articulată.
Tăvile.
Cutiile goale.
Scaunul cu piciorul puțin șchiop pe care nu l-a reparat niciodată pentru că spunea că și lucrurile imperfecte merită să rămână.
Am pus valiza pe jos.
Mi-am dat jos haina.
Și apoi am plâns.
Nu era un strigăt elegant.
Nu era o lacrimă singuratică care curgea pe un obraz puternic.
A fost un plâns urât, la început tăcut, apoi inevitabil.
M-am aplecat în baie, cu mâinile sprijinite pe chiuvetă, și
