am văzut nicio amenințare.
Doar o tristețe obosită care m-a nedumerit.
“Încă știu să merg,” am răspuns.
S-a dat la o parte.
Am deschis ușa.
Frigul din Chicago a intrat în casă și m-a lovit în față.
Pentru o clipă am crezut că Alessandro îmi va spune din nou numele.
Nu a făcut-o.
Aceasta a fost ultima lui cruzime a nopții.
Sau prima lui mărturisire sinceră.
Am ieșit.
Luminile casei erau în spatele meu, calde și aurii, ca și cum nimic întuneric nu s-ar fi întâmplat înăuntru.
Am mers cu
