Cheia aceea era a mea.
Tatăl meu mi l-a pus în mână când aveam douăzeci și doi de ani.
“În caz că vreodată trebuie să o iei de la capăt,” a spus el.
Atunci am râs.
Nu pentru că ar fi fost amuzant.
Pentru că eram tânără și femeile tinere uneori confundă avertismentele cu exagerările celor care le iubesc.
Acum cheia cântărea mai mult decât toate bijuteriile pe care le lăsase în urmă.
Am coborât cu valiza într-o mână.
Unii oaspeți s-au prefăcut că nu mă văd.
Alții nu s-au
