răspundă.
Uneori, o propoziție simplă găsea o crăpătură pe care nimeni nu o văzuse.
A ieșit din cameră cu un puls ciudat.
Douăzeci de minute mai târziu, în timp ce verifica cerceii la postul asistentei, i-a auzit numele.
“Bianca.
S-a uitat în sus.
Tristan era în fața tejghelei.
Lumina holului îi marca profilul feței, linia fermă a maxilarului, oboseala discretă de sub ochi.
Pentru prima dată, nu părea doar impunător.
Arăta ca un om.
“Ai uitat ceva în noaptea aia,” a spus el.
A lăsat o legitimație pe tejghea.
Bianca
