cameră se auzea ca o propoziție.
Mi-am amintit ziua în care l-am ales.
Nu în vreun magazin, ci sub lămpile atelierului tatălui meu.
Tatăl meu era încă în viață.
Alessandro încă prefăcea tandrețe.
Încă credeam că o montură perfectă poate promite o viață perfectă.
Tatăl meu a pus inelul sub lupă și mi-a spus că aurul îmi amintea mereu de mâinile care îl atingeau.
La vremea respectivă, mi s-a părut o expresie poetică.
Ani mai târziu am înțeles că era un avertisment.
I-am luat mâna tremurândă și i-am pus inelul
