cameră. La început nu am înțeles, dar mai târziu mi-am dat seama că probabil căuta să afle dacă urma să fie dat din nou afară.

În acea seară, când s-a auzit un zgomot pe stradă, s-a ascuns. M-am așezat pe podea, la câțiva pași distanță. Nu l-am chemat. Doar am rămas acolo. După un timp, și-a scos încet capul din ascunzătoare. M-a privit. Am zâmbit. „Ești în siguranță”, i-am spus. Nu știu dacă a înțeles, dar a ieșit.

Primul semn de speranță

A doua zi dimineață, ceva neașteptat s-a întâmplat.