încercam să nu mă gândesc. Apoi am auzit pași mici pe podeaua de marmură. O fetiță a apărut în ușa deschisă. Purta o rochie turcoaz, iar buclele ei brunete erau ridicate deasupra capului. Mâinile îi erau strânse nervos în față. Am recunoscut-o imediat. Amara. Fiica de trei ani a lui Grace, camerista mea. M-a privit timp de câteva secunde. „Monsieur?” – „Da?” Ochii ei se mutau de la farfuria mea la scaunele goale. „Pot să mănânc cu dumneavoastră?” Unul dintre gardienii mei a făcut un pas înainte. Înainte să poată reacționa,