ani!”, am râs ușor.

„E atemporal”, insistă ea, cu o fermitate care făcea orice dezbatere inutilă. „Promite-mi, Catherine. Îl vei modifica cu propriile mâini și îl vei purta. Nu pentru mine, ci pentru tine. Ca să știi că am fost acolo.”

I-am dat cuvântul meu. Cum aș putea să nu?

Pe vremea aceea, nu am înțeles ce voia să spună prin „unele adevăruri se potrivesc mai bine când ești mare”. Am presupus că era pur și simplu sentimentală. Așa era felul bunicii.

O Viață Împreună

Am crescut în casa ei