cu o seriozitate stânjenitoare.

— Damien, spuse Evelyn din nou, mai încet acum, dar cu un avertisment împrăștiat în fiecare silabă. Trebuie să plecăm.

Damien nu s-a mișcat.

Privirea lui a rămas ațintită asupra gemenilor.

— Mara, spuse el cu o voce răgușită. Te rog.

Mi-am îndreptat umerii.

„Nu aici.”

Buzele lui Evelyn se strânseră. „Nu e nimic de discutat.”

Asta m-a făcut să mă uit la ea.

Timp de cinci ani, mi-am imaginat ce aș putea spune dacă aș revedea-o vreodată. Mi-am imaginat furie. Mi-am imaginat demnitate rece. Mi-am imaginat cum