entonces ocurrió lo inevitable.
Los ojos de Luca dejaron mi rostro.
Au coborât la masă.
Spre Noah.
Spre Amara.
Inima mi s-a oprit.
Noah a ridicat privirea primul.
Avea lingura în mână și o expresie de curiozitate deschisă.
Amara s-a uitat mai târziu, creionul încă odihnindu-se pe șervețel.
Luca a rămas complet nemișcat.
Nu a fost o surpriză obișnuită.
Nu era disconfort.
Era recunoaștere.
Brutal.
Instantaneu.
Ireparabil.
Pentru că copiii mei aveau ochii lor.
Nu doar culoarea.
Intensitatea.
Felul în care părea că încearcă să ordone lumea înainte să aibă
