o voce.
A fost trezită de acel sentiment străvechi, instinctiv, de a fi urmărită.
Pleopele i s-au deschis încet.
Mai întâi a văzut interiorul mașinii.
Apoi a văzut costumul.
Apoi umerii.
În sfârșit, fața.
Bărbatul de lângă ea avea ochi închiși la culoare, păr perfect pieptănat și o liniște care o făcea să se simtă și mai dezordonată.
Bianca a clipit.
Mintea lui încerca să găsească o explicație rezonabilă.
Nu putea.
“Aceasta nu este mașina mea,” a șoptit el.
Tristan s-a uitat la ea cu o calmitate care cumva o
