cu un suflet propriu. Le-am făcut pachete la şcoală, i-am dus la antrenamente, i-am trezit de zori pentru medic şi am refuzat într-o mie de nuanţe ideea că nu merit lucruri mai bune. În timp, faptele mele au devenit rutina lor — o normalitate construită din eforturi constante.

Dar nimic nu m-a pregătit pentru ziua când, revenind de la programul de la facultate unde erau înscrişi, s-au aşezat pe canapea cu rucsacurile încă în picioare şi mi-au spus, cu feţele atât de grave încât mi s-a strâns inima: „Nu mai vrem